Acceptarea moștenirii are termen de un an. Când lipsa unei opțiuni poate duce la pierderea părții din locuință

Persoana chemată să moștenească o locuință are, de regulă, un an de la deces pentru a accepta moștenirea sau pentru a renunța la ea. Acceptarea poate rezulta și din acte făcute în calitate de moștenitor, iar lipsa unei opțiuni poate atrage prezumția de renunțare, în condițiile prevăzute de lege.

Informațiile au fost relatate de Portalul legislativ. Codul civil numește această alegere drept de opțiune succesorală. Ea aparține atât persoanei chemate la moștenire prin lege, cât și celei desemnate prin testament. Succesibilul este persoana care poate moșteni, dar nu și-a exercitat încă opțiunea.

Calculul termenului pornește de la deces, cu patru excepții

Articolul 1.103 din Codul civil leagă termenul de data deschiderii moștenirii, adică de deces. Acesta privește alegerea de a accepta sau de a renunța; eliberarea certificatului de moștenitor ține de procedura succesorală notarială.

Legea stabilește alte momente de început în următoarele situații:

• Dacă persoana chemată la moștenire se naște după deschiderea acesteia, termenul începe la data nașterii.
• Dacă moartea este declarată prin hotărâre judecătorească, termenul începe la înregistrarea morții în registrul de stare civilă. Dacă succesibilul cunoștea decesul sau hotărârea mai devreme, se ia în calcul acea dată anterioară.
• Dacă testamentul este descoperit după deschiderea moștenirii, pentru beneficiarul unui legat, adică al unei dispoziții testamentare în favoarea sa, termenul începe când a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul.
• Dacă legătura de rudenie care justifică dreptul la moștenire este cunoscută sau trebuia cunoscută abia după deschiderea acesteia, termenul începe la acea dată ulterioară.

Dacă persoana moare înainte să își exercite opțiunea, dreptul se transmite moștenitorilor săi. Fiecare decide separat pentru partea sa, în termenul aplicabil moștenirii celui de la care a primit acest drept. Partea celui care renunță revine celorlalți moștenitori ai acestuia.

Persoana chemată la aceeași moștenire pe mai multe temeiuri are un drept de opțiune distinct pentru fiecare. Beneficiarul unui testament care este și moștenitor legal poate opta în oricare dintre aceste calități.

Acceptarea poate rezulta dintr-un înscris sau din faptele moștenitorului

Acceptarea expresă se face printr-un înscris autentic ori sub semnătură privată, în care persoana își asumă explicit titlul sau calitatea de moștenitor. Acceptarea tacită rezultă dintr-un act sau fapt pe care persoana nu l-ar putea face decât în această calitate.

Potrivit articolului 1.110 din Codul civil, următoarele acte asupra drepturilor succesorale atrag acceptarea tacită:

• Înstrăinarea drepturilor asupra moștenirii, gratuit sau în schimbul unei contraprestații.
• Renunțarea în favoarea unuia sau mai multor moștenitori determinați, chiar dacă este gratuită.
• Renunțarea în schimbul unei contraprestații, chiar dacă îi favorizează pe toți ceilalți moștenitori sau pe cei chemați ulterior la moștenire.

Actele de dispoziție asupra bunurilor, cele de administrare definitivă și cele de folosință pot avea, de asemenea, valoare de acceptare tacită. Pentru o locuință din moștenire, contează astfel și natura actelor îndeplinite asupra ei.

Codul civil tratează separat administrarea provizorie: actele urgente, necesare punerii normale în valoare a bunurilor pe termen scurt. Persoana care intenționează să facă un act ce poate însemna acceptare, dar nu dorește să fie considerată acceptantă, trebuie să dea anterior o declarație autentică notarială de neacceptare, conform articolului 1.111.

Potrivit articolului 1.119 din Codul civil, succesibilul care, cu rea-credință, sustrage ori ascunde bunuri din moștenire sau ascunde o donație supusă raportului ori reducțiunii este considerat că a acceptat moștenirea, chiar dacă renunțase anterior la ea.

Acceptarea consolidează transmiterea moștenirii produsă la data decesului. Moștenitorii legali și beneficiarii testamentari ai întregii moșteniri sau ai unei cote din aceasta răspund pentru datoriile și sarcinile succesorale numai cu bunurile moștenirii, proporțional cu partea fiecăruia.

Prezumția de renunțare presupune cunoaștere, citare și lipsa dovezii opțiunii

Articolul 1.112 privește persoana care știa atât că moștenirea s-a deschis, cât și că este chemată la ea, dar a lăsat să expire termenul fără să accepte și fără să renunțe expres. Prezumția de renunțare admite proba contrară: persoana poate dovedi că și-a exercitat opțiunea.

Aplicarea acestei prezumții presupune citarea în condițiile legii. După împlinirea termenului, ea operează dacă persoana citată nu dovedește exercitarea dreptului de opțiune succesorală.

Există și situația unui termen stabilit de instanța judecătorească. Succesibilul care nu optează în intervalul fixat de instanță este considerat că a renunțat la moștenire.

Renunțarea schimbă împărțirea bunurilor între moștenitori

În afara excepțiilor legale, renunțarea nu se presupune. Declarația de renunțare se înscrie în registrul național notarial electronic, pe cheltuiala persoanei care renunță, conform articolului 1.120 din Codul civil.

Renunțătorul este considerat că nu a fost niciodată moștenitor. Partea sa revine celor pe care i-ar fi înlăturat de la moștenire sau ale căror cote le-ar fi micșorat prin acceptare.

Revenirea asupra renunțării este posibilă în cursul termenului de opțiune, dacă alte persoane chemate la partea respectivă nu au acceptat deja moștenirea. Revocarea valorează acceptare. Bunurile sunt preluate în starea în care se găsesc, cu respectarea drepturilor dobândite între timp de terți.

Creditorii persoanei care a renunțat în frauda lor pot cere instanței revocarea renunțării în ceea ce îi privește. Termenul este de trei luni de când au cunoscut renunțarea.

Pentru acțiunea în anularea acceptării sau renunțării, Codul civil prevede un termen de șase luni. În cazul violenței, calculul începe de la încetarea acesteia; în celelalte cazuri, de când titularul acțiunii a cunoscut cauza de nulitate relativă, adică motivul legal pentru care poate cere anularea.

Procedura începe la notarul competent pentru ultimul domiciliu

Legea notarilor prevede deschiderea procedurii succesorale la cererea unei persoane interesate. Solicitarea poate veni de la o persoană chemată la moștenire, de la creditorii succesiunii sau ai succesibililor ori de la altă persoană care justifică un interes legitim. O poate formula și secretarul consiliului local din localitatea unde se aflau bunurile defunctului.

De regulă, competența aparține unui notar cu biroul în circumscripția tribunalului în care defunctul a avut ultimul domiciliu. Dacă există mai mulți notari, procedura revine primului sesizat. Acesta verifică registrul de evidență a succesiunilor pentru a vedea dacă procedura a fost deja deschisă la alt birou.

Cererea trebuie să identifice defunctul prin datele de stare civilă și să indice numele, prenumele și domiciliul moștenitorilor prezumtivi. Ea trebuie să cuprindă și bunurile, valoarea acestora și pasivul succesoral, adică datoriile și sarcinile moștenirii.

După înregistrarea cauzei, notarul citează persoanele chemate la moștenire. Dacă există testament, sunt citați și beneficiarii acestuia, precum și executorul testamentar desemnat. Notarul stabilește cine moștenește, întinderea drepturilor și bunurile care compun masa succesorală.

Persoanele chemate la moștenire, creditorii și orice persoană interesată pot cere notarului competent inventarierea bunurilor. Cheltuielile inventarului sunt suportate din moștenire. Pe durata inventarierii, succesibilul nu poate fi considerat moștenitor, cu excepția celui care a acceptat deja.

Certificatul dovedește dreptul de proprietate asupra locuinței

Notarul poate încheia procedura înainte de expirarea termenului de acceptare dacă este neîndoielnic că nu există alte persoane îndreptățite la succesiune. În cazul unui testament, procedura se poate încheia de îndată dacă sunt îndeplinite condițiile legale de formă, dispozițiile sunt legale și drepturile moștenitorilor rezervatari sunt respectate sau aceștia își dau acordul.

Moștenitorii rezervatari au dreptul la o parte din moștenire chiar împotriva voinței exprimate de defunct prin donații ori testament. Rezerva fiecăruia reprezintă jumătate din cota legală care i-ar fi revenit în lipsa liberalităților sau a dezmoștenirii.

Când există bunuri, acord între moștenitori și probe suficiente, notarul întocmește încheierea finală. Pe baza ei se redactează certificatul de moștenitor, care dovedește calitatea moștenitorilor acceptanți și proprietatea asupra bunurilor succesorale, în cota fiecăruia. Exemplarele se eliberează după plata taxelor succesorale și a onorariilor.

Dacă moștenitorii își contestă calitatea, bunurile moștenirii sau întinderea drepturilor, procedura poate fi suspendată, iar neînțelegerile sunt îndrumate spre soluționare în instanță. Dosarul succesoral poate fi repus pe rol, la cererea părților, după încetarea cauzelor suspendării.

Cu acordul tuturor moștenitorilor, procedura poate fi reluată și pentru bunuri omise. În acest caz, notarul completează încheierea finală și eliberează un certificat de moștenitor suplimentar.

Somarea succesibililor când niciunul nu s-a prezentat

Dacă timp de un an și șase luni de la deschiderea moștenirii nu s-a prezentat niciun succesibil, notarul îi somează pe toți, la cererea unei persoane interesate. Publicația se face la locul deschiderii moștenirii, la locul unde se află imobilele și într-un ziar de largă circulație, pe cheltuiala moștenirii.

Termenul de prezentare este de cel mult două luni de la publicare. Dacă nimeni nu se prezintă în intervalul stabilit, notarul constată că moștenirea este vacantă.